«Ant | Urm»
Iov 14:6 GILLCMHCMH+13188
VDC întoarce-Ți măcar privirile de la el și dă-i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriașul la sfârșitul zilei.
Iov 14:7 GILLCMHCMH+13189
VDC Un copac și tot are nădejde, căci, când este tăiat, odrăslește din nou și iar dă lăstari.
Iov 14:8 GILLCMHCMH+13190
VDC Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ, când îi piere trunchiul în țărână,
Iov 14:9 GILLCMHCMH+13191
VDC înverzește iarăși de mirosul apei și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
Iov 14:10 GILLCMHCMH+13192
VDC Dar omul, când moare, rămâne întins. Omul, când își dă sufletul, unde mai este?
Iov 14:11 GILLCMHCMH+13193
VDC Cum pier apele din lacuri și cum seacă și se usucă râurile,
Iov 14:12 GILLCMHCMH+13194
VDC așa se culcă și omul și nu se mai scoală; cât vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă și nu se mai scoală din somnul lui.
Iov 14:13 GILLCMHCMH+13195
VDC Ah, de m-ai ascunde în Locuința morților, de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia și de mi-ai rândui o vreme când Îți vei aduce iarăși aminte de mine!
Iov 14:14 GILLCMHCMH+13196
VDC Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învieze, aș mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc.
Iov 14:15 GILLCMHCMH+13197
VDC Atunci m-ai chema și Ți-aș răspunde și Ți-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.
«Ant | Urm»